miercuri, 10 decembrie 2014

Cum  e  treaba  cu  eroii

E plină presa de eroi. În MoldovA, să crești 3 copii e un fapt de vitejie. Dacă ai și un serviciu pe lângă cei trei iezi cucuieți, ești un eveniment editorial.
Avem nevoie de eroi. De exemple pozitive, care să ne inspire gânduri frumoase, „uite că se poate!”, gen. Uite că poți să ai „realizări extraordinare” și în condiții grele. „Eroul” nu crede că-s extraordinare, că deh, el nu la asta s-a gândit când a făcut cei trei copii și a muncit să-i crească, a înființat o fundație, a pus pe picioare o afacere din nimic sau a supraviețuit tratamentului cu citostatice.
Și ce dacă „eroul” își petrece cea mai mare parte din timp în suferință? Ce dacă ar da fericit clipa de „glorie” contra unei vieți ca a ta sau ca a mea? Uite o frântură din viața lui, în care râde cu toată gura! Uite că și familia care îl susține! E acolo, în poză! Ce dacă înainte de machiaj și coafat au mai oftat o dată cu toții, fiecare cu gândul la grijile lui?
Ăsta e rolul eroilor. Să ne inspire. Eroii nu trebuie să fie oameni ca mine și ca tine, ci oameni cu probleme, amărâți, care au pornit în viață cu un handicap, pe care au reușit să-l depășească, și uite ce bine le-a mers și ce bine se simt ei acum! Și ce frumoși sunt și ce realizări extraordinare au. Important e că „eroul” ne face să ne gândim la „micimea” noastră. La cât de nesemnificative și stupide sunt realizările sau grijile noastre, în comparație cu ale lui. La cât de fericiți suntem noi, pentru că suntem sănătoși. Că avem ce pune pe masa copiilor. Și cu ce le lua tabletă și Iphone 6. Norocoși și proști, pentru că nu știm să ne bucurăm de norocul nostru.
Eroii nu sunt ăi mai procopsiți, cu vilă la malul unei mări și ultimul model de BMW, ci aceia care n-au nimic, dar susțin că sunt fericiți. Că știu să se bucure de ceea ce n-au, pentru că dacă ar avea cât de cât, n-ar mai avea nimic eroic. Care, deși sunt mai puțin favorizați de soartă, „se luptă cu ea și o înving”. Ca jurnalist, am întâlnit nenumărați ”învingători” de acest fel. Supraviețuitori ai cancerului, exact cât să apară în presă. Persoane cu handicap care au îngrijit copii, au înființat fundații, au început să picteze sau au scris un roman. Care au avut realizări „extraordinare”, în raport cu ceea ce ne-am aștepta de la ei: să-și plângă soarta, continuu.
Să-i admirăm, să învățăm. Ce anume? Păi cam ce am învățat din Cenușăreasa, Albă ca Zăpada și Croitorașul cel Viteaz: că, la naștere, bunurile sunt împărțite în mod inegal. Că unii au și alții nu. Adică unii se nasc în familii îndestulate, au acces la educație aleasă, aniversări vesele, bicicletă cu 5 viteze și vacanțe la Disneyland. Iar alții n-au nimic. Aceștia din urmă, în schimb, au inteligență, curaj, talente nemăsurate, dublate de o hărnicie ieșită din comun și un entuziasm nemaiîntâlnit, care îi ajută să obțină în viață ceea ce ceilalți aveau de la început. Că nu e bine să te naști bogat, pentru că averea strică la suflet: bogații sunt automat răi, vicleni, leneși, hoți și eroi negativi. Săracii sunt frumoși, drepți, inteligenți și eroi pozitivi, după ce se străduiesc suficient ca să ajungă celebri și bogați, adică așa cum erau negativii, de la bun început… Așadar, scopul e același, diferă doar mijloacele. Dacă te lupți pentru ele, ești pozitiv. Dacă le ai de-a gata, ești negativ.
Dar la Zmeul Zmeilor nu se gândește nimeni? La poziția sa ingrată, de a-l pune în valoare pe Făt Frumos? La nefericirea și neîmplinirile lui? La ghinionul de a se fi născut în vârful ierarhiei, obligat să se lupte pentru a-și păstra postul cu prețul vieții, murind de fiecare dată? Dar la Fata Babei, cea urâtă și leneșă, fără de talente și grație? Ei da, dacă s-ar osteni un pic cu make-up-ul și s-ar înscrie la master, ar deveni pozitivă, oricum în competiție cu Fata Moșului, dar în plus ar porni cu un handicap – candidata perfectă la rolul de erou pozitiv!
Dar oamenii obișnuiți? Nu au nici mijloacele negativilor, nici handicapul pozitivilor. Nu se nasc în familii de bancheri, nu cresc cinci copii, sunt bine sănătoși, normali, buni și răi, merg la serviciu, se întâlnesc cu prietenii, respiră, gătesc, călătoresc, se uită la tv și gândesc: „Sunt ok, mă duce și capul, mă și străduiesc – poate nu destul?! Nu cât profesoara aia cu mulți copii și fără salariu, care a apărut la jurnal; și nici cât „diva” aia cu buze umflate și sâni gonflabili, invitată la o emisiune… Dar mă trezesc la 7 dimineața, muncesc toată ziua, alerg… poate într-o direcție greșită?!
Obligați să-și asume normalitatea. Să admire sau să deteste „eroii”, conștienți că nu vor fi niciodată. Să trăiască în tăcere și anonimat, vieți eroice. Că eroic este gestul de a înghiți la nesfârșit „eroii” fabricați de mass media.
Mama mea stă cu ochii lipiți de ecran și uită să mai respire: „Ai văzut?” „Ce să văd?” „Oamenii ăia, săracii, cum n-aveau ei (…) și cum au reușit?…” „Da, mama, i-am văzut – știi câți sunt ca ei, și nu-i vede nimeni?” „Ei, sunt!” mă expediază cu un gest de neîncredere. „Nu mai e nimeni așa CA EI! I-au dat la televizor!”
Puterea asta, a televizorului, e copleșitoare. N-ai cum să-i reziști. Cine e la tv e vedetă. Vorbele îi devin aforisme. Jerry Seinfeld spune că a atins succesul „muncind zilnic”. Wow! Donald Trump zice – ”never give up!”, Drew Barrymore – ”don’t take life too seriously!” Really?! Dincolo de faptul că ne flutură banalități pe post de cugetări memorabile și uneori se contrazic, „eroii” sunt oameni obișnuiți, care au făcut ce făceau dintotdeauna, iar la un moment dat i-a văzut cineva, care a crezut că sunt extraordinari, și a reușit să-i convingă și pe ceilalți de acest lucru.
În era netului și a fb-ului, suntem eroi cu toții. Fiecare dintre noi are ceva interesant de spus, un talent neștiut și clipa lui de glorie – „Cum, nu mă știi? Eu sunt normalul de la 3! Și am o viață perfect normală! Și memorabilă!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu